Municipiul Baia Mare, reședința județului Maramureș, este situat în nord-vestul României, în depresiunea omonimă, la poalele Munților Gutâi, pe râul Săsar, la o altitudine de 220 m. Este un important centru al metalurgiei neferoase românești (minereuri auro-argentifere, de cupru, plumb, zinc).
Pe teritoriul actualului municipiu au fost descoperite vestigii din epoca bronzului, precum și urmele unor exploatări miniere din perioada dacilor liberi (zona Maramureșului rămânând în afara provinciei romane Dacia). Între secolele XI-XIII, Transilvania este cucerită de regii maghiari și sunt organizate comitatele, alături de districtele românești și de scaunele secuilor și sașilor.
Baia Mare a apărut pe harta așezărilor urbane ca urmare a activității de exploatare a minereurilor neferoase, primele informații certe cu privire la mineritul din zonă provenind din secolul XIV, chiar dacă începuturile medievale ale activităților de acest gen datează cel puțin din a doua jumătate a secolului XIII.
Prima mențiune documentară a localității datează din 1327. Într-un document din 29 mai 1329, așezarea apare consemnată cu numele Civitas Rivuli Dominarum. În respectivul document, regele Ungariei Carol Robert de Anjou (1301-1342) dăruia comitelui Corrardus, jude al orașelor Baia Mare și Baia Sprie, pădurea aflată între cele două așezări pentru ca acest teritoriu să fie populat. Documentul din anul 1329 nu s-a păstrat, conținutul său fiind rezumat într-un act din anul 1479.
În 1346, Baia Mare capătă privilegiul de oraș liber, apărând în documentele vremii sub diverse denumiri: civitas, castrum sau castellum Rivuli Dominarum, Asszonypataka, Bagna, Nagibánya, Nagybánya sau Frauenbach, Neustadt, Welka-Bánya. În anul 1411 este amintită existența aici a unei monetării, care data probabil chiar din prima jumătate a secolului XIV și care s-a impus ca principala monetărie din Transilvania și Ungaria. Orașul începe să se dezvolte și ca un puternic centru meșteșugăresc, centru comercial și de exploatări forestiere. Prima breaslă a fost cea a croitorilor (1412), apoi iau ființă breslele măcelarilor, olarilor, tâmplarilor, tăbăcarilor, aurarilor, fierarilor, cizmarilor etc., ajungându-se la cca 30 de bresle în secolul XVIII.
La mijlocul secolului XV, Baia Mare intră în posesia și sfera de influență a puternicei familii a Huniazilor, fapt benefic pentru dezvoltarea sa economică și edilitară. A fost sprijinită dezvoltarea mineritului și a monetăriei, prin deschiderea de noi galerii și prin aducerea de specialiști străini, au fost ridicate edificii spectaculoase, multe păstrându-se și astăzi. Astfel, în anul 1446, Iancu de Hunedoara (voievod al Transilvaniei (1441-1446) și guvernator al Ungariei (1446-1453) a vizitat orașul și a dispus construirea unui edificiu pentru soția sa, cunoscut astăzi sub numele de Casa Elisabeta, precum și a turnului-clopotniță pentru biserica ”Sfântul Ștefan’, ridicată în 1376. Turnul era și un loc ideal pentru observarea atentă a orașului și a împrejurimilor, iar în 1628 a fost montat aici un orologiu.
Regele Matei Corvin a acordat orașului mai multe privilegii, între care, dreptul de a fi înconjurat cu ziduri și bastioane de apărare (1469). El a fost preocupat de organizarea activităților miniere și sporirea producției de metale prețioase, întărind, la 12 mai 1458, privilegiile anterioare ale orașului. În 1472 se execută primele lucrări de canalizare și de pavare a străzilor. Din sistemul de fortificații al orașului se remarcă ‘Turnul Măcelarilor”, ridicat în jurul anului 1500, cunoscut și sub numele de ”Bastionul de Muniții”.
În secolul XVI, pe fondul unor nemulțumiri, au avut loc numeroase mișcări de protest ale minerilor și meșteșugarilor. După formarea Principatului autonom al Transilvaniei (1541), orașul Baia Mare, minele și monetăria au ajuns în proprietatea principilor ardeleni, care au introdus metoda arendării minelor.
În plan educațional, în secolele XVI-XVIII, la Baia Mare au funcționat un colegiu reformat — ”Schola Rivulina” (1547-1755) — și un gimnaziu catolic.
Intrarea zonei Baia Mare sub jurisdicție austriacă, în 1694, a determinat modificări în plan administrativ. Diploma Leopoldină (1691) a consfințit trecerea orașului în ”Partium” și în adminstrarea regilor Ungariei.
Baia Mare a fost teatrul de desfășurare al unor operațiuni militare în contextul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711). Locuitorii orașului au participat activ la răscoala curuților, mulți dintre ei înrolându-se în cetele de haiduci conduse de Grigore Pintea (cunoscut ca Pintea Viteazul). În cursul acestor evenimente haiducul Pintea, devenit comandant în oastea lui Rákóczi, și-a găsit sfârșitul în zona Porții de Sud, fapt consemnat în protocolul de ședință al magistratului în 14 august 1703.
La mijlocul secolului XVIII este înființat la Baia Mare, Inspectoratul superior minier (Inspectorat Oberamt), subordonat direct erariului regal, fiind construită și o clădire destinată acestuia, unde a funcționat și Monetăria. Împărăteasa Maria Tereza (1717-1780) a dispus, în 1767, acordarea unui lot necesar construirii bisericii și școlii românilor în suburbiile orașului Baia Mare. Înălțarea bisericii românești a început în anul 1771.
În prima jumătate a secolului XIX, orașul începe să se dezvolte din punct de vedere urbanistic și industrial. Organizarea în bresle s-a păstrat până în a doua jumătate a secolului XIX, în anul 1872 constituindu-se asociații ”industriale”. În locul Inspectoratului superior minier a fost înființată, în a doua jumătate a secolului XIX, Direcția minelor din Baia Mare.
Locuitorii din Baia Mare au participat la acțiunile revoluționare din 1848-1849, constituind gărzi înarmate.
La finele secolului XIX ia ființă aici Școala particulară de pictură Simon Hollósy (1896-1901). Centrul artistic Baia Mare funcționează neîntrerupt din anul 1896, asigurând orașului un loc și un rol bine definite pe harta artei plastice din România și din Europa. În 1910 a fost inaugurat Hotelul Ștefan, edificiu impunător, iar în 1911 s-a dat în folosință clădirea nouă a Școlii de Pictură.
După Unirea din 1918 și instaurarea administrației românești, Direcția minelor și uzinelor metalurgice Baia Mare a preluat toate proprietățile fostei structuri existentă anterior, coordonând exploatările miniere din zonă (Valea Roșie, Dealul Crucii, Baia Sprie, Cavnic, Băiuț), dar și pe cele din Rodna Veche, Roșia Montană și Sacărâmb, precum și Uzinele metalurgice Firiza de Jos și Zlatna. Pe lângă aceste mine ale statului au funcționat și societăți miniere particulare, multe cu capital străin.
Baia Mare a devenit reședința județului Satu Mare pentru o scurtă perioadă (1926). Parcul central, redenumit ”Regina Maria”, Colonia de Pictură, Sanatoriul Wagner și Hotelul Ștefan au fost în perioada interbelică repere ale vieții culturale a orașului.
Populația orașului a protestat cu vehemență, în perioada 31 august-3 septembrie 1940, după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care România a fost nevoită să cedeze Ungariei horthyste partea de nord a Transilvaniei.
După cel de-al Doilea Război Mondial, localitatea a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare, mineritul și metalurgia predominând în raport cu celelalte ramuri industriale. Orașul a devenit reședința regiunii Baia Mare (1950), denumită ulterior Maramureș, iar în 1968 al județului Maramureș. Orașul a fost declarat municipiu la 17 februarie 1968. La recensământul populației din 2011 Baia Mare avea 123.738 locuitori.
Dintre monumentele și obiectivele de interes cultural și turistic din Baia Mare sunt de amintit: fragmentele din zidurile cetății (secolul XV); centrul vechi al orașului, cu numeroase construcții în stil baroc; ”Turnul Ștefan” — turnul-clopotniță al fostei biserici cu hramul „Sfântul Rege Ștefan”, construit în secolul al XV-lea, lângă Catedrala ”Sfântul Ștefan” (din care se mai păstrează fundațiile); Bastionul Măcelarilor sau Turnul de muniții (sec. XIV-XV); Localul Monetăriei, construit în perioada 1734-1737, actualmente sediul Muzeului Județean Maramureș; Casa Iancu de Hunedoara, ridicată în 1446, parte a vechiului castel medieval; Catedrala Adormirea Maicii Domnului, lăcaș de cult construit de credincioșii greco-catolici între anii 1905-1911, edificiu declarat monument istoric; biserica romano-catolică ”Sfântul Anton” (1402, cu transformări ulterioare); biserica ”Sfânta Treime” (1717-1720); biserica din lemn (1630); clădirea fostului Cazinou (1834); biserica ortodoxă (fostă greco-catolică) construită între 1905-1911; Palatul Prefecturii, în care se îmbină stilurile arhitectonice moderne cu cele tradițional-maramureșene; Episcopia greco-catolică (începutul secolului XX); biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (1824).
Între instituțiile din Baia Mare se numără Teatrul Municipal Baia Mare (înființat în decembrie 1952), Teatrul de Păpuși (înființat în 1956), Planetariul Baia Mare (inaugurat la data de 1 iulie 1969, fiind primul planetariu public din România și unicul din Transilvania), Muzeul de Artă ”Centrul Artistic”, Muzeul de Etnografie și Artă Populară, Muzeul Satului, Muzeul de Mineralogie, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie.